Atitudinea pe care o manifestăm în relaţiile cu colegii de muncă poate fi descrisă, cel mai adesea, cu unul dintre următoarele patru adjective: agresiv, defensiv, subversiv, asertiv. Primele două forme de relaţionare se alimentează una din cealaltă şi reduc drastic din performanţele echipei, dar şi, individual, ale fiecărui membru în parte. Singură, asertivitatea dezvoltă relaţiile şi indivizii.

În multe grupuri de colegi domină tipul agresiv/defensiv. Este de înţeles, pentru că este o atitudine care apare în mod natural ca reacţie la agresivitate. Astfel că tipul agresiv dezvoltă în ceilalţi, cel puţin imediat, agresivitate sau defensivă.

AGRESIV. Se recunoaşte prin numeroase mărci exterioare: tonul ridicat, volumul peste media obişnuită, ritmul vorbirii accelerat, elemente de vocabular specifice (vocative, înjurături, cuvinte obscene, superlative etc.). Uneori apar şi mărci corporale: înălţarea corpului (de pe scaun sau pe vârfuri), deplasare cu viteză spre ţinta agresiunii, intrare rapidă în spaţiul intim al celuilalt etc.

Reacţia obişnuită este de agresivitate sau de defensivă. Este o reacţie instinctivă, greu de controlat, ceea ce face ca orice conflict să se amplifice şi să se cronicizeze (agresiunea de astăzi să justifice şi să o pregătească pe cea de mâine).

Reacţia potrivită este cea asertivă. Este esenţial să înţelegem de unde vine agresivitatea celuilalt. Sunt două variante principale: 1. din teama necontrolată a Copilului sau 2. din tendinţa exagerată de control a Părintelui. [În termenii analizei tranzacţionale, Eric Berne] Răspunsul corect este tratarea chestiunii în termenii Adultului. Abordăm disputa în termeni concreţi: “Ce anume te deranjează? Ce putem face să îndreptăm lucrurile? Eu propun să facem asta. Hai să verificăm dacă nu cumva se poate rezolva aşa.” La nivelul de suprafaţă îl readucem în prim-plan pe Adultul celuilalt şi simultan, la nivel psihologic, ne adresăm Copilului ultragiat: “Tu eşti OK, e în regulă să fii nervos. Şi eu sunt OK, iată, sunt calm, în control şi te pot ajuta.” sau Părintelui rău-voitor (Părinte normativ în aspect negativ): “Eşti OK, chiar dacă nu sunt de acord cu ceea ce faci.”

Pe termen scurt (minute sau zile, în funcţie de frecvenţa inter-relaţionării) şi mai ales la o privire superficială, abordarea asertivă poate părea o cedare sau chiar o înfrângere. Pe termen lung (zile sau săptămâni), o asemenea atitudine atenuează vizibil din agresivitatea celuilalt. În principal, datorită faptului că violenţa în general o manifestare a insecurităţii, iar cel agresiv încearcă să-şi stăpânească astfel frica. Atunci când descoperă că nu are de ce să se teamă (de interlocutor) şi că poate fi relaxat, cel mai adesea se relaxează cu adevărat. Ba mai mult, va căuta relaţia cu cel asertiv şi o va întreţine, pentru că îi face bine.

DEFENSIV. Să nu confundăm însă asertivitatea, cu defensiva. Este esenţial să refuzăm calm şi clar violenţa celui agresiv. În relaţiile de muncă, este suficient să plasăm dialogul în termeni concreţi de activitate comună. Ne concentrăm pe fapte, operaţii, acţiuni. Atitudinea defensivă vine cel mai adesea din emoţia necontrolată şi se manifestă prin voce plângăcioasă, evitarea privirii celuilalt, abundenţa de “da, dar…”, de negaţii şi explicaţii centrate pe om, nu pe fapte. Atenţie, agresivul şi defensivul se completează şi se potenţează unul pe celălalt, în oameni diferiţi sau în interiorul aceleiaşi persoane, la momente diferite. Răspunsul corect este şi aici tratarea chestiunii în termenii Adultului. În plus, ne oferim ajutorul şi ne manifestăm încrederea (ca Părinte binevoitor): “Ce pot face ca să te ajut? Sunt convins că te poţi descurca. Am observat că ieri ai reuşit să…”.

SUBVERSIV. Acest tip înghite agresivitatea celorlalţi fără a răspunde cu violenţă şi fără să se manifeste defensiv. În fond, aproape că e lipsit de reacţie. Într-un grup unde interacţiunea contează foarte mult va fi ciuca bătăilor şi la el se vor contoriza toate eşecurile grupului. Subversivitatea lui se manifestă în aceea că anulează orice şansă de dezvoltare a grupului, permiţând celorlalţi să-şi exerseze excesele şi răspunzând minimal la cererile de acţiune ale asertivului. Poate trăi liniştit în grupuri unde relaţiile sunt sporadice şi puţin importante.

ASERTIV. Este, fireşte, modelul ideal. Este o atitudine care trebuie exersată. Nu funcţionează întotdeauna şi cu oricine. Sunt oameni mult prea atenţi la ei înşişi sau complet blocaţi în propria lume pentru a-i sesiza pe ceilalţi. Într-un interval de timp rezonabil, chiar şi aceştia pot fi sensibilizaţi.

Ce faci atunci când constaţi că ai ieşit/ai fost scos din starea zen? Când ai căzut victimă tipului agresiv/defensiv şi ai răspuns cu aceeaşi monedă, intrând într-un joc distructiv? În primul rând îţi ceri scuze imediat, zâmbeşti, apoi reiei dialogul la nivelul Adultului: centrat pe fapte, informaţii, operaţiuni. Iar la sfârşit, zâmbeşti din nou.