Poveştile populare conservă şi transferă valori şi modele de acţiune relevante pentru o anume cultură. Personajele şi faptele lor sunt instrumente în vehicularea unor elemente de înţelepciune cristalizate şi verificate în timp. În analiza poveştilor populare sunt deci nesemnificative criteriile după care judecăm operele culte (consistenţa intrigii, controlul asupra ritmului naraţiunii, credibilitatea sau bogăţia universului ficţional etc). Ideile sunt mai importante aici decât formula sau perfecţiunea ficţională.

Hunger Games este o poveste populară, care expune, cu emoţie, multe dintre temele cele mai presante ale lumii în care trăim.

 Jocurile foamei sunt deja aici.

De aceea, adevărul şi miza filmului Hunger Games nu ţin de timpul suspendat al ficţiunii, ci de actualitatea imediată a fiecăruia dintre noi. Din acelaşi motiv, criticile privind slăbiciunea lumii imaginate (banală, prea puţin elaborată) sunt prost plasate; cartea (şi filmul care o urmează cu fidelitate) este mai degrabă un ghid metodic de supravieţuire într-o lume extrem de competitivă, într-un univers concentraţionar unde toate mecanismele puterii sunt sfidător exhibate.

 Jocurile foamei sunt deja aici.

Iar comentariul cu aer libertarian de la naturalnews.com surprinde mai bine actualitatea uneia dintre temele centrale: controlul guvernului asupra vieţii de zi cu zi. Control exercitat brutal şi fără reţinere în toate aspectele esenţiale pentru individ (alimentaţie, proprietate, mijloace de comunicare, tehnologie, deplasare, viaţă şi moarte). Distincţia dintre “ei” (oamenii guvernului, the haves) şi “noi” (toţi ceilalţi, the have-nots) este netă şi fără echivoc, ca între specii diferite. Cinismul şi violenţa grupului dominant sunt privite ca un dat inatacabil, iar soluţiile salvatoare pot fi doar individuale şi numai în interiorul regulilor. Altfel spus, pentru a-ţi învinge adversarii eşti obligat să te transformi într-unul dintre ei.

 Jocurile foamei sunt deja aici.

Pentru că despre foame este vorba în nenumăratele şi neîncetatele reality-show-uri, în care participanţii se prezintă voluntar drept tribut sacrificial pentru un public mereu avid de suferinţă televizată. Un voluntariat pervertit de lipsa unei opţiuni reale: We agreed that if we have to choose between dying of hunger and a bullet in the head, the bullet would be much quicker, spune eroina din Hunger Games. Şi trebuie să alegi cu entuziasm, pentru eşti la televizor! Tot astfel, speranţa unui câştig care să îi scoată din sărăcie atrage constant participanţi la emisiuni în care atacul la demnitatea umană este fondul dominant – prin agresivitatea prezentatorilor (Bingo Metropolis: “M-ai scos din foame!“, Lanţul slăbiciunilor: “Eşti veriga slabă”, Te pui cu blondele etc, dar şi Arena leilor sau Vrei să fii miliardar) sau prin regia spectacolelor, în care concurenţii sunt chemaţi să suporte cele mai scârboase sau degradante posturi (de la Ciao Darwin sau Ziua judecăţii, până la Românii au talent sau Vocea României).

 Jocurile foamei sunt deja aici.

Pentru că foamea nu este numai o senzaţie fizică. Dincolo de fiziologie este nevoia psihologică de recunoaştere şi acceptare publică. Din această perspectivă, într-o lume tot mai aglomerată şi tot mai grăbită, toţi suntem înfometaţi. Hunger Games este o parabolă a constituirii identităţii (nu întâmplător jocul implică adolescenţi şi copii) în raport cu cerinţele societăţii. Partenerul eroinei, Peeta Mellark, spune “I want to die as myself. (…) I don’t want them to change me in there. Turn me into some kind of monster that I’m not.” La care Katniss replică: “I just can’t afford to think like this. I have a sister.” Până la urmă, însă, miza subiectivă a cărţii şi a filmului este cuprinsă într-o temere şi speranţă la care putem deveni părtaşi: “Only I keep wishing I could think of a way to… to show the Capitol they don’t own me. That I’m more than just a piece in their Games.”

The Hunger Games – un manual de imagine personală

Pentru cei care vor să fie mai mult decât o piesă în mecanismul social, Hunger Games poate fi un manual. Un manual de bune practici, care răspunde adică la întrebarea “Ce poţi face pentru a avea succes într-un mediu intens concurenţial, unde votul publicului este decisiv?”. Şi un îndrumar de etică, cu propuneri de răspuns la întrebări precum “Până unde mergi în a da satisfacţie publicului?” sau “Cum poţi ieşi din regulamentul atroce al lui <<ucide sau lasă-te ucis>>?”.