Un creion pe nume Steve
Am fost reticent față de discursurile motivaționale încă de când am auzit despre ele. M-a deranjat dintotdeauna viteza cu care un grup de necunoscuți își exprimă emoțiile simultan, ca răspuns la incantațiile cvasi-magice ale unui vorbitor “dăruit”. Am suspectat mereu că inspirația speaker-ului este în fapt o suită de tehnici bine gândite și intens exersate. Și m-am întrebat de fiecare dată cât de sincere sunt manifestările spontane de entuziasm ale celor din audiență.
De aceea, nu, nu l-am văzut pe Bob Proctor la București. Și nu mi-am închipuit că numele meu ar putea apărea pe programul unei conferințe publice sub titlul: discurs motivațional. S-a întâmplat în urmă cu o săptămână, la Conferința anuală organizată de Asociația Brokerilor Imobiliari!
Când am acceptat propunerea lui Dragoș Vîlceanu știam că pot susține un discurs coerent în care să aduc argumente în favoarea practicării in good spirit a meseriei de broker imobiliar. Știam că pot evita cele mai frecvente greșeli la care se expun cei care vorbesc în public, așa cum apar în filmulețul de mai jos.
Ce face un vorbitor neinstruit?
- discursul nepregătit și dependența de notițe
- panica, atunci când tehnologia nu te ajută
- proasta asumare a statutului
- supraevaluarea propriilor calități
- lipsa de conectare la public
Eu aveam încredere că pot fi credibil și convingător, măcar pentru o parte din cei prezenți în sală, pentru că sunt sincer și am oarece pactică în tehnicile de comunicare.
Dar asumarea, din pornire, a poziției de vorbitor motivațional îmi este foarte antipatică, pentru că îmi apare ca o riscantă lipsă de modestie. Un discurs nu este motivațional în sine – prin conținut, structură sau livrare. Un discurs este considerat motivațional sau nu de către fiecare receptor în parte, în timpul și după eveniment.
În filmul de mai jos, vedem exemplificate, în tușe îngroșate, tehnicile de inflamare a spiritului.
Ce face un vorbitor eficient?
- atrage atenția (gest violent + zgomotul cărții trântite + întrebarea provocatoare: “știți ce îi deosebește pe oameni de restul animalelor?”
- impune respect (atitudine hotărâtă și dominatoare, poziția superioară – în picioare, când toți ceilalți sunt așezați, discurs profesoral)
- trezește emoția (botează un creion cu numele Steve, după care îl rupe, demonstrativ și exprimă ceea ce trebuie să simtă audiența: “Putem compătimi un creion.”)
- se conectează cu ascultătorii (remarca legată de Ben Afleck e sure shot și separă episodul emoțional de episodul explicativ, fals științific)
- flatează audiența (Fiecare primește înapoi imaginea sinelui ideal: Annie e pasionată, Pierce e înțelept, Shirley e o femeie adevărată… “Toți sunteți mai buni decât credeți că sunteți”!)
pune audiența la treabă (Oferiți compasiune celui de-alături!)
- încheie în forță (o frază performativă, după modelul consacrat în biserică sau la primărie: “Prin urmare vă declar… o comunitate”)
În cele 2 minute și jumătate, vorbitorul este sigur pe el, controlează perfect ritmul, activează și administrează publicul, introduce mici povestioare, adaptate audienței – inclusiv aluzia la o experiență comună (Shirley și tonomatul), folosește repeția și gradarea enumerării și încheie discursul revenind la metaforele, ba chiar la cuvintele, cu care a început (rechini, creioane, Ben Afleck).
Motivațional, pentru că este viu
Ați fost emoționați, probabil, chiar dacă efectul “motivant” e în permanență subminat aici de accente comice: flateria este excesivă (“Abed e un șaman”), unele metafore sunt disonante stilistic (“lumina se va stinge, înghețata se va topi”), fapta contrazice vorba (îl întrerupe pe Pierce exact cu propoziția “Ar trebui să-l ascultăm uneori”), instrucțiunile de acțiune sunt imposibil de respectat (“Vreau să vă uitați la persoana din stânga voastră”), iar unele concluzii de etapă sunt caraghioase prin diferențele de nivel implicit (“Supa e mai bună!”, pe post de revelație împărtășită).
Toate acestea sunt introduse cu bună știință, pentru că autorul textelor – Dan Harmon – știe bine că experiența ultimă e cea care contează.
I think a good story, even if it is sad or scary while you’re watching it, should always make you a little less scared after you’ve seen it.
Tot astfel, un discurs bun, chiar fără să fie motivațional în mod declarat sau programatic, îți dă încredere și te inspiră, iar în cele din urmă te lasă într-o stare de spirit mai bună decât înainte.
